Livia Stanciu: „Dacă există temeiuri de natură penală (fapte prevăzute de legea penală), controlul (în legătură cu un act emis de Guvern, fie că este individual, fie că este normativ) aparține și organelor autorității judecătorești (Ministerul Public, instanțele de judecată)”!
Curtea Constituțională arată, în motivarea deciziei 68/2017 pe care a dat-o în 27 februarie cu privire la conflictul constituțional dintre DNA si Guvern față de urmărirea penală privind adoptarea OUG 13, că singura opinie separată a fost a judecătoarei Livia Stanciu, care a considerat că actele pe care CCR le-a primit și analizat „probează anchetarea unor posibile infracțiuni săvârșite în procesul de adoptare” a OUG 13.
UPDATE: Ministerul Public susține că analizează “atent” motivarea CCR iar procurorii vor respecta întocmai această decizie.
Ceilalți 8 judecători ai CCR au decis însă că Parchetul nu poate investiga legalitatea si/sau oportunitatea adoptării unui act normativ, întrucât membrii Guvernului, la fel ca și ai Parlamentului, au imunitate penală pentru aceasta.
„Doar Curtea Constituțională este abilitată să efectueze controlul asupra ordonanțelor simple sau de urgență ale Guvernului”, se arată în motivare.
Cât despre dosarul deschis de DNA, concluzia CCR este că „toate elementele prezentate drept elemente materiale constitutive ale infracțiunilor imputate nu constituie altceva decât aprecieri personale sau critici ale autorilor denunțului”.
Livia Stanciu, opinie separată
Spre deosebire de restul colegilor săi, Livia Stanciu susține că și organele judecătorești au un cuvânt de spus: „Dacă există temeiuri de natură penală (fapte prevăzute de legea penală), controlul (în legătură cu un act emis de Guvern, fie că este individual, fie că este normativ) aparține și organelor autorității judecătorești (Ministerul Public, instanțele de judecată)”.
„În concluzie, controlul de oportunitate și cel de legalitate al ordonanțelor de urgență ale Guvernului interferează, iar dimensiunea legalității și a controlului circumscris acesteia cuprinde și controlul respectării legii penale în procesul de adoptare”, susține Livia Stanciu. .
Magistratul invocă și Raportul privind „Relația dintre răspunderea politică și răspunderea penală în ceea ce privește activitatea membrilor Guvernului”, adoptat în 2013 de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept – Comisia de la Veneția. Documentul distinge între răspunderea „politică”, „legală” și „penală” a miniștrilor astfel: răspunderea politică și cea legală a membrilor Guvernului pot fi concepute precum două cercuri, dintre care cel referitor la răspunderea politică este cel mai larg, iar cel referitor la răspunderea legală este mai restrâns, acoperind numai situații în care un ministru încalcă legea. Ca urmare, răspunderea penală a miniștrilor este o subcategorie a răspunderii legale.
Fosta șefă a ICCJ mai argumentează că DNA, pentru a putea dispune clasarea, trebuia întâi să verifice dacă există impedimente care să solicite o astfel de soluție.
„În cauza de față, asemenea impedimente (de ordinul evidenței și care nu implicau efectuarea de cercetări) nu au reieșit direct din conținutul sesizării, astfel că, în mod corect, organul de urmărire penală (procurorul) a dispus începerea urmăririi penale, conform art. 305 din Codul de procedură penală. Dimpotrivă, în cuprinsul sesizării erau reclamate fapte penale concrete ce se impuneau a fi investigate”, argumentează Livia Stanciu.
„Direcția Națională Anticorupție a acționat ca urmare a denunțului depus, așadar ca urmare a unei sesizări legale, făcând aplicarea normelor de procedură obligatorii în vigoare la momentul înrtegistrării denunțului”, susține judecătorul CCR.
Livia Stanciu mai consideră că CCR „nu se poate substitui nici judecătorului de cameră preliminară, și nici instanței de judecată”, astfel că magistrații constituționali nu pot verifica legalitatea administrării probelor de către organele de urmărire penală, nici dacă fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită sau nu.
Cu alte cuvinte, pronunțându-se asupra actelor din dosarul DNA, a temeiniciei sesizărilor, colegii din CCR au încălcat chiar ei competența unei alte autorități.
În ceea ce privește controlul de oportunitate al adoptării ordonanțelor de urgență, fostul președinte al ICCJ arată că acesta „este unul eminamente politic, exercitat de Parlament”. Controlul de legalitate poate fi, la rândul său, realizat de Parlament (care poate aproba sau respinge ordonanța) și/sau de Curtea Constituțională.
Iată motivarea:
