Avocatul Poporului (AP), Renate Weber, precizează joi, într-un comunicat, că monitorizează respectarea drepturilor pacienţilor din spitalele COVID, deoarece persoanele internate nu au posibilitatea părăsirii acestora decât în baza deciziei unei autorităţi.
Totodată şi Renate Weber precizează că instituţia pe care o conduce „are obligaţia să supravegheze tratamentul aplicat oricărui cetăţean aflat în locuri de detenţie”.
În activitatea sa de monitorizare, AP a solicitat mai multe informaţii şi documente şi a cerut ca pacienţii să fie informaţi cu privire la monitorizareai spitalului de către Avocatul Poporului, dar şi cu privire la posibilitatea de a accesa şi completa on line un chestionar întocmit de AP.
“În contextul actual, trebuie avut în vedere faptul că persoanele internate în spitalele COVID nu au posibilitatea părăsirii acestora decât în baza deciziei unei autorităţi. Mai mult decât atât, în aceste spitale sunt internaţi atât pacienţi simptomatici, dar şi asimptomatici şi suspecţi de COVID, aceştia neavând posibilitatea refuzului internării. În baza mandatului şi în aplicarea acestuia, MNP (Mecanismul Naţional de Prevenire) are obligaţia să monitorizeze tratamentul aplicat oricărei persoane aflate în locurile de detenţie, iar prin activitatea de monitorizare se doreşte asigurarea că persoanelor internate le sunt respectate drepturile fundamentale, dar şi demnitatea”, se mai arată în comunicatul AP.
Totodată, „în aplicarea mandatului său constituţional, Instituţia Avocatul Poporului, prin Domeniul privind prevenirea torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante în locurile de detenţie, îndeplineşte încă din anul 2014 atribuţii specifice de Mecanism Naţional de Prevenire, în conformitate cu legislaţia română”.
„În accepţiunea legislaţiei internaţionale şi interne, orice loc în care persoana este lipsită de libertate, de unde nu poate să plece prin voinţa proprie, este considerat loc de detenţie, iar prin Mecanismul Naţional de Prevenire se urmăreşte respectarea drepturilor şi demnităţii persoanelor aflate în acele locuri”, subliniază AP.
Conform sursei citate, legislaţia română a transpus astfel în dreptul intern legislaţia internaţională şi europeană, ratificată de România. Este vorba de Protocolul opţional, adoptat la New York la 18 decembrie 2002, la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984, ratificat prin Legea nr. 109/2009.
Avocatul Poporului aminteşte că în anii 2014 şi 2016 în România au avut loc misiuni de evaluare ale Comitetului pentru Prevenirea Torturii, respectiv ale Subcomitetului pentru Prevenirea Torturii, în cadrul cărora au fost vizitate, între altele, spitale, centre de plasament etc. De asemenea, membrii misiunilor au avut întâlniri cu reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice şi cu cei ai Ministerului Sănătăţii, în vederea prezentării concluziilor misiunilor.
“Evident, nici centrele de plasament pentru copii, nici căminele de bătrâni, nici chiar penitenciarele, nu sunt locuri de tortură, dar legislaţia europeană care se aplică categoric tuturor statelor europene se referă la prevenirea torturii şi tratamentelor inumane sau degradante în acele locuri în care persoanele sunt lipsite de libertate, în sensul în care nu pot părăsi acele locuri prin voinţa proprie. În mod similar, legislaţia elaborată în cadrul ONU are aceleaşi cerinţe. Transparenţa administrării acestor locuri este esenţială pentru a ne asigura că persoanelor aflate acolo li se respectă drepturile şi demnitatea umană”, a afirmat AP.
Renate Weber mai arată că în Europa există 46 ţări în care sunt organizate şi funcţionale Mecanisme Naţionale de Prevenire, care au acelaşi tip de competenţe, dintre care sunt amintite: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Italia, Olanda, Muntenegru, Polonia, Serbia, Spania, Suedia, Marea Britanie etc.
