Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a decis, marți, rejudecarea procesului prin care statul român a pierdut litigiul cu frații Micula și le-a plătit 400 milioane euro.
Suma uriașă a fost achitată în decembrie 2019, de către Guvernul Orban, după ce frații Micula au blocat conturile Romatsa, Nuclearelectrica şi Conpet.
- “(…) Curtea constată că dreptul la repararea prejudiciului invocat de investitorii suedezi, deși izvorăște din abrogarea, cu încălcarea TBI, a schemei de stimulente fiscale de către România, nu a fost conferit decât prin hotărârea arbitrală din 11 decembrie 2013, care nu doar că a constatat existența acestui drept, dar l-a și cuantificat. Prin urmare, abia la finalul procedurii arbitrale investitorii au putut obține plata efectivă a despăgubirii, chiar dacă aceasta vizează parțial repararea prejudiciului pe care pretind că l-au suferit pe parcursul unei perioade anterioare aderării României la Uniune.
- Astfel, având în vedere faptul că măsura de ajutor vizată a fost acordată după aderarea României la Uniune, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerând Comisia necompetentă ratione temporis să adopte decizia în litigiu în temeiul articolului 108 TFUE.
- Chestiunea dacă despăgubirea acordată prin hotărârea arbitrală poate constitui un ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, depășește competența sa în cadrul recursului, întrucât ea nu a fost examinată de Tribunal. În aceste condiții, competența Comisiei întemeiată pe articolul 108 TFUE nu poate în niciun caz să depindă de rezultatul examinării acestei chestiuni, din moment ce controlul preventiv exercitat de Comisie în aplicarea acestei dispoziții are ca obiect în special stabilirea aspectului dacă despăgubirea în cauză constituie un ajutor de stat sau nu.
- Curtea constată că Tribunalul a mai săvârșit o eroare de drept statuând că Hotărârea Curții Achmea3 este irelevantă în speță. În Hotărârea Achmea, Curtea a statuat că articolele 267 și 344 TFUE se opun unui acord internațional încheiat între două state membre care prevede că un investitor din unul din aceste state membre poate, în cazul unui litigiu referitor la investițiile în celălalt stat membru, să introducă o procedură împotriva acestui din urmă stat membru la un tribunal arbitral în privința căruia acest stat membru s-a obligat să îi accepte competența. Astfel, prin încheierea unui astfel de acord, statele membre consimt să înlăture competența propriilor instanțe și, implicit, sistemul jurisdicțional de căi de atac pe care articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE le impune acestora să îl instituie în domeniile reglementate de dreptul Uniunii pentru litigiile care pot viza aplicarea sau interpretarea acestui drept.
- Or, în speță, este cert că despăgubirea solicitată de investitorii suedezi privea de asemenea prejudiciile pretins suferite după data aderării României la Uniune, dată de la care dreptul Uniunii, în special articolele 107 și 108 TFUE, era aplicabil acestui stat membru.
- În acest sens, litigiul introdus la tribunalul arbitral nu putea fi considerat ca fiind limitat în toate elementele sale la o perioadă în cursul căreia România, dat fiind că nu aderase la Uniune, nu era încă legată prin normele și principiile care decurg din Hotărârea Achmea. Este în plus cert faptul că acest tribunal arbitral nu există în cadrul sistemului jurisdicțional al Uniunii, acest tribunal nefiind circumscris sistemului de căi de atac pe care articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE le impune statelor membre să îl instituie în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.
- În aceste condiții, consimțământul României la sistemul de arbitraj prevăzut de TBI a devenit fără obiect ca urmare a aderării acestui stat membru la Uniune.
- Având în vedere toate aceste considerații, Curtea anulează hotărârea recurată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe asupra motivelor și argumentelor invocate în fața sa ce privesc temeinicia deciziei în litigiu, cu precădere asupra chestiunii dacă măsura vizată de decizie îndeplinește, pe plan material, condițiile enunțate la articolul 107 alineatul (1) TFUE”.
Schema trebuia să rămână în vigoare timp de 10 ani de la data la care o regiune era desemnată în mod oficial ca defavorizată.
Însă, în anul 2005, Guvernul Tăriceanu a anulat schema de ajutor, pe motiv că este incompatibilă cu normele UE, ca parte a procesului de aderare la UE.
Frații Ioan şi Viorel Micula, care au şi cetăţenie suedeză, au deschis în anul 2005 la ICSID, Curtea de Arbitraj de pe lânga Banca Mondială, cea mai înaltă instanţă judecătorească pentru litigiile economice.
Ei au susţinut că statul român nu şi-a respectat angajamentele referitoare la protecţia reciprocă a investiţiilor cuprinse în acordul bilateral dintre Suedia şi România.
Printr-o hotărâre arbitrală pronunţată în decembrie 2013 s-a constatat că, prin retragerea, în 2005, a schemei de încurajare a investiţiilor, cu patru ani înainte de expirarea sa prevăzută pentru 2009, România a încălcat un tratat bilateral de investiţii dintre România şi Suedia. Instanţa de arbitraj a obligat România să îi despăgubească pe reclamanţi, pentru că aceştia nu au beneficiat în întregime de schemă.
Schema de încurajare a investiţiilor retrasă a favorizat în mod selectiv anumiţi investitori şi, prin urmare, a fost considerată incompatibilă cu normele UE privind ajutoarele de stat, potrivit Comisiei Europene. Prin faptul că a plătit despăgubiri reclamanţilor, România le-a acordat de fapt acestora avantaje echivalente cu cele furnizate prin schema de ajutoare anulată. Comisia a concluzionat, prin urmare, că despăgubirile plătite constituie ajutor de stat incompatibil şi trebuie să fie rambursate de către beneficiari.
Numai că statul român a fost bun de plată, suma ajungând, în urma dobânzilor, să se tripleze.
