Curtea Constituțională a Romăniei (CCR) a publicat joi, după 3 luni de la adoptarea deciziei privind constituirea ilegală a completurilor de 3 judecători de la Instanța supremă (ÎCCJ), motivarea care a determinat judecătorii curții, cu două opinii separate, să hotărască anularea, practic, a tuturor sentințelor judecătorești pronunțate în dosarele infractorilor de rang înalt care nu au apucat să primească o soluție definitivă. (Vezi document la finalul articolului)
Potrivit CCR, prin “neconstituirea completurilor specializate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat dreptul la un proces echitabil şi nu a asigurat imparţialitatea obiectivă a instanţei judecătorești”.
Iată principalele concluzii din motivarea CCR:
- Din răspunsul primit de la Consiliul Superior al Magistraturii rezultă că tribunalele şi curţile de apel s-au preocupat în sensul aplicării art.29 alin.(1) din Legea nr.78/2000, solicitând Consiliului Superior al Magistraturii aprobarea înfiinţării de completuri specializate cu privire la judecarea cauzelor ce au ca obiect infracţiuni stabilite prin Legea nr.78/2000. În comparaţie şi în contrast cu situaţia antereferită, la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au existat astfel de preocupări, ceea ce a dus la judecarea, în primă instanţă, a tuturor cauzelor având ca obiect infracţiunile reglementate de Legea nr.78/2000 de oricare dintre completurile de judecată existente la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
- Curtea mai remarcă faptul că invocarea existenţei unei situații similare la anumite instanţe cu cea de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că nici acestea nu şi-ar fi înfiinţat completuri specializate potrivit art.29 alin.(1) din Legea nr.78/2000 pe motiv că şi acolo toţi judecătorii şi, implicit, toate completurile ar fi specializate, nu poate face obiectul analizei Curţii Constituţionale în cadrul prezentului conflict juridic de natură constituţională, însă este de subliniat că o practică greşită la nivelul unor instanţe inferioare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se poate constitui într-un reper tocmai pentru aceasta din urmă şi cu atât mai mult nu poate fi convertit într-un argument valid ce ar putea fi opus Curţii Constituţionale. Din contră, ar constitui un argument suplimentar în sensul consolidării unei paradigme juridice neconstituţionale şi la nivelurile de jurisdicţie inferioare.
- De altfel, şi Inspecţia Judiciară, în Raportul său privind respectarea principiilor generale care guvernează activitatea autorităţii judecătoreşti în cauzele de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie vizând magistraţi sau în legătură cu acestea [raport neaprobat încă de Consiliul Superior al Magistraturii şi faţă de care au fost formulate observații de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie], a reţinut că „din hotărârile Colegiului de conducere [ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – s.n.] date de acest organ colegial în perioada 1.01.2014-30.07.2018 şi care au fost puse la dispoziţia echipei de control nu rezultă că au fost constituite completuri specializate pentru judecarea cauzelor de corupţie” [pag.199, a se vedea şi pag.247].
- Mai mult, se constată că nu a existat nici o solicitare adresată Consiliului Superior al Magistraturii din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în perioada 2003-2013 pentru constituirea unor astfel de completuri [ulterior anului 2013 competenţa constituirii completurilor specializate a revenit colegiilor de conducere ale instanţelor].
- Cu privire la întrebările formulate de Curtea Constituţională a României pe forumul Comisiei de la Veneţia, Curtea reţine că, de principiu, în niciunul dintre statele ai căror reprezentanţi au răspuns la aceste întrebări [Africa de Sud, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Republica Cehă, Croaţia, Georgia, Kosovo (stat nerecunoscut de România), Macedonia de Nord, Republica Moldova, Olanda, Polonia, Serbia, Slovacia, Suedia şi Ungaria] curtea supremă nu are competenţa de a judeca în primă instanță în materie penală [cu excepţia Republicii Moldova în privinţa infracţiunilor comise de Preşedintele Republicii]. La nivelul curţilor supreme poate exista o specializare a judecătorilor chiar în cadrul secţiei penale atunci când judecă apelurile împotriva hotărârilor inferioare [Austria – completuri specializate în criminalitate juvenilă, infracţiuni financiare, infracţiuni de corupţie, infracţiuni privind legile media], iar la nivelul instanţelor inferioare există o specializare în toate statele antereferite.
- Prin urmare, rezultă că o specializare a judecătorilor la nivelul instanţei supreme nu este şi nu poate fi exclusă. Însă, dacă legiuitorul naţional reglementează o obligaţie în sensul constituirii unor completuri specializate, indiferent de argumentele de drept comparat existente, acestea nu pot fi folosite în sensul neaplicării legii adoptate, sistemele de drept procesual ale altor state neconstituind izvor de drept în sistemul de drept român. Prin urmare, ţine de competenţa exclusivă a legiuitorului să reglementeze constituirea unor completuri specializate fără a face distincţie între instanţele de diferitele niveluri, astfel cum a stabilit în art.29 din Legea nr.78/2000, cu modificările aduse prin Legea nr.161/2003.
- În aceste condiţii, Curtea reţine că chiar dacă toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar putea fi consideraţi, prin parcurgerea primei etape antereferite, ca fiind specializaţi în materia infracțiunilor reglementate de Legea nr.78/2000 şi ar putea intra, astfel, în compunerea completurilor specializate, în primă instanţă, având, aşadar, aptitudinea profesională de a judeca infracțiuni reglementate de Legea nr.78/2000, nu înseamnă, totuşi, că toate completurile în care aceştia sunt desemnaţi au şi competenţa de a judeca infracţiunile antereferite. Din contră, legea este foarte clară în sensul că trebuie constituite completurile specializate care să judece în materia infracțiunilor reglementate de Legea nr.78/2000. Faptul că toţi judecătorii sunt specializaţi nu înseamnă decât că alegerea componenţei completurilor se va face dintre toţi aceştia. Însă, posibilitatea abstractă a judecătorului de a face parte din completurile specializate şi constituirea acestora, prin actul Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sunt două chestiuni distincte, dar complementare, iar lipsa constituirii completurilor specializate nu poate fi acoperită de un argument paleativ în sensul că infracţiunea reglementată de Legea nr.78/2000 a fost judecată de un complet cu competenţă generală compus din judecători care ar fi putut face parte dintr-un complet specializat, care nu a fost constituit până în anul 2019.
- Prin urmare, Curtea constată că, indiferent cum era stabilită specializarea judecătorilor, oricum era obligatorie organizarea completurilor specializate, cu consecinţa ca numai aceste completuri să aibă competenţa exclusivă să judece, în primă instanţă, în materia infracțiunilor reglementate de Legea nr.78/2000. Aşadar, raportat la cauza de faţă, se constată că până la adoptarea Hotărârii Colegiului de conducere nr.14 din 23 ianuarie 2019 condiţiile prevăzute la par.146 din prezenta decizie nu au fost îndeplinite nici măcar formal, iar după adoptarea acesteia condiţiile au fost îndeplinite exclusiv formal, fără a răspunde cerinţelor prevăzute de art.20 din Convenţia penală privind corupţia în sensul unei reale specializări a unui număr limitat de completuri pentru combaterea eficientă a corupţiei.
- Înfiinţarea prin lege a completurilor specializate a avut în vedere caracterul ineficient al soluţionării cauzelor ce vizează corupţia la nivel înalt. Dacă din perspectiva ponderii dosarelor având ca obiect infracţiuni de corupţie în activitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi din perspectiva principiului repartizării aleatorii a dosarelor, art.29 alin.(1) din Legea nr.78/2000 ar fi devenit anacronic/ obsolet ori nu existau mecanisme de aplicare a lui, se putea face aplicarea art.27 alin.(1) din Legea nr.304/2004, potrivit căruia „La sfârşitul fiecărui an, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Secţii Unite, stabileşte cazurile în care este necesară îmbunătăţirea legislaţiei şi le comunică ministrului justiţiei”.
- De asemenea, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avea posibilitatea de a sesiza ministrul justiţiei cu privire la necesitatea iniţierii sau modificării unor acte normative în domeniul justiţiei [art.38 alin.(5) din Legea nr.317/2004]. Mai mult, completurile de judecată aveau posibilitatea de a ridica, din oficiu, o excepţie de neconstituţionalitate în temeiul art.146 lit.d) din Constituţie, dacă apreciau că textul criticat încalcă art.21 alin.(3) din Constituţie cu privire la dreptul la un proces echitabil din perspectiva pretinsei tensiuni normative dintre art.29 din Legea nr.78/2000 şi principiul repartizării aleatorii a cauzelor, văzută ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil. Rezultă că, în lipsa unor asemenea acţiuni şi în lipsa unor intervenţii legislative, textul continuă să facă parte din dreptul pozitiv, astfel că nu se justifică un refuz de aplicare a acestuia.
- Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se poate prevala de o anumită pondere a cauzelor având ca obiect infracţiunile prevăzute de Legea nr.78/2000 din toată activitatea Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a nu aplica art.29 din Legea nr.78/2000, care prevede în mod expres că aceste infracţiuni se judecă de completuri specializate. Astfel, din punctul de vedere al existenţei normative a textului antereferit, nu trebuie realizată o progresie aritmetică corelată între numărul cauzelor ce fac obiectul Legii nr.78/2000 şi numărul completurilor de judecată, ci contează numai specializarea acestora, indiferent de numărul lor/ numărul cauzelor pe care îl judecă. O atare apreciere nici măcar nu aduce în discuţie o metodă interpretativă a textului, ci aspectele de fapt în considerarea cărora textul ar fi eliminat din dreptul pozitiv chiar de autoritatea care ar trebui să îl aplice.
- În aceste condiţii, Curtea reţine că susținerile preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit cărora este absurd ca un judecător nespecializat să nu poată judeca în primă instanţă, în schimb, în apel, să poată pronunţa o hotărâre definitivă nu sunt întemeiate. Astfel, judecarea în primă instanţă a unei cauze presupune ca în mod primar judecătorul să fixeze cadrul procesual, să determine principalele probleme de drept şi de fapt ridicate şi să realizeze o evaluare a acestora, aspecte ce, la nivelul instanţei supreme, pot fi realizate prin mijlocirea completurilor specializate, în schimb, în căile de atac se realizează deja controlul judiciar, care evaluează caracterul legal şi temeinic al hotărârii primei instanţei, situaţie în care la compunerea acestor completuri nu este exclusă, ci este de dorit ca desemnarea, prin tragere la sorţi, a judecătorilor Completurilor de 5 judecători să se realizeze dintre toţi judecătorii Secţiei penale a instanţei supreme. Prin urmare, de principiu, o asemenea concepţie legislativă care permite o evaluare primară a cauzei de un complet specializat este chiar în sensul avizului antereferit, din moment ce nu lasă unui număr restrâns de judecători să decidă definitiv în cauzele având ca obiect infracţiunile reglementate de Legea nr.78/2000. Mai mult, aceasta răspunde dezideratului de transpunere în legislaţia internă a Convenţiei penale privind corupţia.
- Prin urmare, pentru perioada 21 aprilie 2003 – 22 ianuarie 2019, nu pot fi considerate toate completurile de 3 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca fiind specializate în sensul art.29 alin.(1) din Legea nr.78/2000, astfel cum se acreditează prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.14 din 23 ianuarie 2019. Această hotărâre, prevăzând faptul că „aprobă funcţionarea în continuare a completurilor specializate”, nu face altceva decât să înfiinţeze pentru viitor completuri specializate; în schimb, această hotărâre este de natură a induce în eroare justiţiabilii prin faptul că acreditează ideea potrivit căreia ar fi existat o constituire anterioară a acestor completuri pentru a susţine ideea de continuitate a lor, mai exact că ele ar fi existat şi în trecut, ceea ce, în mod evident, este fals.
- Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie și-a corectat în timp, în mod formal, conduita de opunere față de aplicarea unui text de lege parte a dreptului pozitiv, însă rezultă cu certitudine faptul că în perioada 21 aprilie 2003 – 22 ianuarie 2019 a instituționalizat, prin persistenţa în timp şi autoritatea jurisdicţională a acestei conduite, o paradigmă juridică care a poziționat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în afara cadrului constituțional, nesocotind autoritatea legislativă a Parlamentului. Chiar dacă practica neconstituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a încetat odată cu adoptarea Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.14 din 23 ianuarie 2019, aşadar, înainte de sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea prezentului conflict juridic de natură constituţională, Curtea constată că refuzul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a aplica art.29 din Legea nr.78/2000 a declanşat şi a întreţinut un conflict juridic de natură constituţională pentru perioada 21 aprilie 2003 – 22 ianuarie 2019.
- Prin urmare, Curtea nu poate decât să constate că a existat un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de art.29 alin.(1) din Legea nr.78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.161/2003.
- Conflictul juridic de natură constituţională dedus judecăţii Curţii Constituţionale trebuie analizat din două perspective: înfrângerea sistematică a voinţei legiuitorului şi chiar a Curţii Constituţionale, pe de o parte, şi încălcarea garanţiilor constituţionale ale accesului liber la justiţie privit atât ca drept, cât şi ca principiu de drept, pe de altă parte. Competenţa stabilirii regulilor de desfăşurare a procesului şi de constituire a completurilor de judecată aparţine legiuitorului.
- Se arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ignorat legea, dar şi propria sa jurisprudenţă, având în vedere că prin Decizia nr.17 din 17 septembrie 2018, pronunţată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că încălcarea normelor de organizare judiciară referitoare la compunerea completurilor de judecată atrage nulitatea absolută.
- Prin neconstituirea completurilor specializate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat dreptul la un proces echitabil şi nu a asigurat imparţialitatea obiectivă a instanţei judecătorești.
- Se menţionează că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 161/2003, compunerea completurilor de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au judecat în primă instanţă infracţiuni ce fac obiectul Legii nr.78/2000 s-a făcut prin ignorarea legii şi cu înfrângerea voinţei Parlamentului, ceea ce contravine art.1 din Constituţie cu referire la statul de drept şi principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.
- Având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr.685 din 7 noiembrie 2018, nelegala compunere a instanţei atrage nulitatea absolută, o nulitate necondiţionată de existenţa vreunei vătămări. Prin urmare, se solicită Curţii Constituţionale constatarea conflictului juridic de natură constituţională generat de conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în raport cu Parlamentul României şi dispunerea remediilor necesare pentru ca derularea activităţii de judecată să se facă cu respectarea Constituţiei şi a legii.
