Motivare CCR: Interzicerea amnistierii și grațierii corupților i-ar discrimina

CCR invocă faptul că printr-o astfel de modificare ar fi limitate atribuțiile președintelui și Parlamentului și s-ar aplica un tratament discriminatoriu.

• Modificarea în discuţie vizează limitarea atribuţiei Parlamentului și preşedintelui României de a acorda amnistia, grațierea colectivă sau grațierea individuală, după caz, pentru afirmarea unui interes general, respectiv acela de a se da efecte depline prerogativei Statului de a pedepsi [jus puniendi], prin eliminarea, în mod corespunzător, a dreptului său de a acorda uitarea/ clemenţa, ceea ce duce la executarea efectivă a pedepselor dispuse sau la considerarea ca executată a pedepsei numai pe considerente care ţin de conduita condamnatului în privinţa infracţiunilor de corupţie ca urmare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate.
• Revine Curţii Constituţionale sarcina de a stabili în ce măsură consacrarea constituţională a unei interdicţii de a acorda amnistie/ graţiere pentru „faptele de corupţie” pune în discuţie drepturi sau libertăţi fundamentale.
• Prin urmare, chiar dacă interdicţia generală de acordare a amnistiei sau graţierii în privinţa „faptelor de corupţie” vizează o latură a puterii publice, Curtea constată că efectele interdicţiei preconizate se repercutează asupra principiului egalităţii, garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamenale, şi, implicit, asupra demnităţii umane, sursa drepturilor şi ibertăţilor fundamenale, precum şi a garanţiilor asociate acestora.
• Principiul egalității, în componenta sa de nediscriminare, are un conținut autonom, o existență de sine stătătoare în sensul că impune obligații corespunzătoare în sarcina statului pentru a asigura egalitatea juridică dintre subiecții de drept.
• Tratamentul discriminatoriu constă în excluderea directă sau indirectă a unor categorii de persoane de la drepturile, libertățile, vocația, speranța legitimă de care se bucură toți ceilalți aflați în situații similare. Prin urmare, egalitatea nu este o chestiune cantitativă în sensul că se poate aprecia și raporta doar la un set de drepturi și libertăți fundamentale prevăzute în Constituție, ci are și un aspect calitativ, astfel încât poate fi valorizat, în componenta sa privind nediscriminarea, ca fiind un principiu de drept ce promovează egalitatea juridică.
• Prin urmare, întrucât principiul egalităţii ține de esența și funcția demnității umane, rezultă că egalitatea este un element caracterizant şi intrinsec al demnităţii umane.

 

CCR arată, de asemenea, că printr-o astfel de măsură s-ar crea o diferenţă de tratament care nu are o justificare obiectivă.

• Efect al interdicţiei generale stabilite prin textul constituţional preconizat, este evident că două categorii de cetăţeni sunt tratate în mod diferit.
• Prima categorie, cea care cuprinde persoane condamnate pentru infracţiuni de corupţie, nu poate beneficia de amnistie, grațiere colectivă sau grațiere individuală, pe când cea de-a doua categorie, cea care cuprinde persoane condamnate pentru orice alte infracţiuni decât cele de corupţie, poate beneficia de amnistie, grațiere colectivă sau grațiere individuală.
• O asemenea diferenţă de tratament nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, întrucât raţiunea amnistiei/ graţierii nu are în vedere, în mod principal, infracţiunea săvârşită, ci aspecte extrapenale, chiar extrajuridice, de umanitate, de oportunitate, de percepţie publică sau alte circumstanţe care justifică exercitarea acestei prerogative a statului.
• Aşadar, prin natura lor, măsurile antereferite, de principiu, nu ţin seama de natura infracţiunilor comise, tocmai pentru a se putea constitui în măsuri apte să evite afectarea sau să redea libertatea individuală, după caz.
• A impune criterii circumstanţiale într-o manieră care să anihileze însăşi raţiunea celor două instituţii de drept penal este contrară principiului egalităţii. Încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor duce la ostracizarea unei categorii de cetăţeni, întrucât neagă prerogativa statului de a uita sau ierta fapta comisă, astfel că libertatea individuală a cetățenilor este apreciată în mod diferit în funcţie de infracţiunea comisă.
• Aceşti cetăţeni ar deveni discriminaţi chiar prin declaraţia expresă a legii fundamentale, aspect de neacceptat prin prisma principiului egalităţii.
• De aceea, din perspectiva principiului egalităţii nu există nicio justificare obiectivă şi raţională pentru care măsurile de amnistie/ graţiere ale statului să vizeze numai o parte dintre cetăţenii săi, în funcţie de natura infracţiunilor săvârşite. Din contră, acestea trebuie să aibă aplicabilitate generală şi abstractă, revenind autorităţilor competente decizia de a le acorda sau de a le refuza.
• Curtea constată, astfel, încălcarea principiului egalității, în componenta sa privind nediscriminarea, ceea ce se constituie, prin prisma art.152 alin.(2) din Constituţie, într-o suprimare a unei garanţii constituţionale asociate drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
• Curtea reţine că aparțin statului atât prerogativa de a pedepsi persoanele care au săvârșit infracțiuni în sensul tragerii la răspundere penală a acestora, respectiv de a urmări, judeca și aplica pedeapsa corespunzătoare și de a lua măsurile necesare executării pedepsei astfel dispuse, cât și prerogativa de a înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei.
• Orice excepție de la exercitarea acestor prerogative ale statului creează, de principiu, o lipsă de egalitate între cetățeni, ce poate duce la consacrarea unui tratament juridic diferențiat contrar art.16 din Constituție, fie sub forma privilegiului, fie sub forma discriminării.
• În cauza de față, Curtea constată că tratamentul diferențiat aplicat nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, astfel încât acesta se constituie într-o discriminare a unei categorii de cetățeni, prin excluderea sa de la vocația abstractă de a beneficia de o măsură de clemență a cărei acordare ține de autoritățile statului.

• Din perspectiva percepţiei publice, este de observat că gravitatea pericolului social al diverselor categorii de infracțiuni în decursul timpului suportă aprecieri fluctuante, ceea ce înseamnă că însăşi percepţia publică a gravităţii infracţiunii săvârşite are o dinamică proprie.
• În consecinţă, excluderea de plano a faptelor/ infracțiunilor de corupție de la posibilitatea amnistierii ori grațierii la nivelul reglementărilor constituționale, lipsind astfel autoritățile competente de a aprecia gravitatea, pericolul și impactul social al acestora de la caz la caz, poate crea situații de vădită discriminare și de șubrezire a autorității statului tocmai în exercitarea anumitor prerogative publice în favoarea cetățenilor.
• Este adevărat că într-un moment al evoluţiei societăţii se poate aprecia – chiar pe calea referendumului consultativ, precum cel din 26 mai 2019 – că nu trebuie acordate amnistii/ graţieri în privinţa tuturor sau anumitor „fapte” penale, însă o atare apreciere are în vedere necesitatea abţinerii autorităţilor competente de a-şi exercita puterea discreţionară de care se bucură în aceste domenii, şi nicidecum limitarea puterii lor discreţionare conferită chiar de Constituţie.
• Prin urmare, analiza de oportunitate şi răspunderea politică revine autorităților învestite de Constituţie cu atribuţia de a acorda amnistia/ graţierea, printr-o analiză de la caz la caz, de la consideraţii de natura păcii sociale/ politicii penale până la cele umanitare.
• Astfel, sfera de aplicare a amnistiei/ graţierii nu poate fi limitată printr-o normă constituţională cu caracter general, întrucât o asemenea limitare contravine în sine art.152 alin.(2) coroborat cu art.16 din Constituţie; obiter dictum, nicio normă cu caracter general de nivelul legii nu ar putea limita sfera de aplicare a amnistiei/ graţierii pentru că ar fi contrară art.16 din Constituţie.
• Stabilirea cu caracter de principiu a unei limitări cu privire la sfera de aplicare a celor două instituţii de drept penal în sensul interzicerii amnistiei/ graţierii „faptelor” de corupţie nu poate fi realizată nici prin Constituţie şi nici printr-o normă juridică infraconstituţională, o atare reglementare, indiferent de nivelul său normativ, fiind în sine contrară principiului egalităţii.
• Astfel, problema de drept constituţional identificată prin prisma principiului egalităţii nu este aceea a nivelului normativ de reglementare, ci al imposibilităţii reglementării unei astfel de soluţii normative, care denaturează regimul juridic al amnistiei/ graţierii şi limitează puterea discreţionară a Parlamentului sau Preşedintelui României, după caz.
• Rezultă că nu poate fi impusă o interdicţie generală şi valabilă ad aeternam de acordare a măsurilor de amnistie şi graţiere colectivă ori graţiere individuală în privinţa anumitor categorii de infracţiuni, întrucât aprecierea oportunităţii acordării acestora revine, în exclusivitate, Parlamentului, respectiv preşedintelui României. De aceea, având în vedere puterea discreţionară de care se bucură, Parlamentul sau Preşedintele României, după caz, pot acorda, prin lege sau decret, amnistia sau graţierea colectivă/ individuală numai pentru un anumit cuantum al pedepsei sau pentru anumite infracţiuni, fără a se pune problema, în acest caz, a încălcării art.16 din Constituţie.
• Astfel, stabilirea in concreto a cuantumului pedepsei şi/ sau a infracţiunilor pentru care se acordă amnistia sau graţierea revine Parlamentului şi Preşedintelui României, după caz, cu ocazia adoptării legii propriu-zise de acordare a amnistiei/ graţierii colective sau a emiterii ecretului de graţiere individuală.

• Din cele de mai sus, rezultă că orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale numite reprezintă o încălcare a demnităţii umane, dat fiind că este temeiul acestora, ceea ce se constituie într-o încălcare mijlocită a demnităţii umane, şi că, întrucât demnitatea umană poate fi considerată drept fundamental cu valoare normativă distinctă, trebuie acceptată posibilitatea încălcării nemijlocite a acesteia, distinct de drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute în Constituţie.
• În accepţiunea demnităţii umane, omul trebuie să fie scop şi subiect al acţiunii statului, şi nu mijloc sau obiect al acesteia, astfel că statul nu poate aplica omului un tratament care să nege calitatea şi statutul său juridic de subiect de drept, întrucât se ajunge la nesocotirea obligaţiei de respectare a esenţei umane a individului. Este contrară demnităţii umane o conduită etatică ce pune sub semnul întrebării existenţa subiectivă a individului sau dacă abţinerea într-un caz concret are ca rezultat desconsiderarea arbitrară a demnităţii umane.
• De aceea, sunt incompatibile cu demnitatea umană orice acţiuni/ inacţiuni care vizează sau au ca rezultat desconsiderarea existenţei umane a individului, umilirea, stigmatizarea, persecutarea, ostracizarea, punerea în afara legii sau aplicarea unui tratament dispreţuitor.
• Interdicţia generală de a acorda amnistia sau graţierea în privinţa „faptelor” de corupţie are drept efect negarea vocaţiei persoanelor care au săvârşit fapte de corupție să beneficieze de actul amnistiei sau graţierii.
• Un asemenea tratament juridic, indiferent de nivelul său normativ, desconsideră existenţa umană a individului, plasând, din punct de vedere uman, persoanele care au săvârşite „fapte” de corupţie într-o situaţie de inferioritate, ceea ce se constituie într-o limitare a demnităţii lor umane. Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României limitează în mod excesiv puterea statului şi a posibilităţii sale de apreciere, ceea ce afectează, în mod nepermis, exercitarea puterii publice în favoarea/ beneficiul cetăţenilor.
• Astfel, ca efect al limitării puterii publice, o categorie de cetăţeni este privată de o vocaţie pe considerente cu caracter circumstanţial, contrar demnităţii umane.
• Măsura preconizată reprezintă o desconsiderare a principiilor subiective care caracterizează fiinţa umană, ceea ce se constituie într-o atingere adusă demnităţii umane.
• Propunerea legislativă nu respectă justul echilibru între două interese generale, şi anume cel de a se executa/ a se considera executată o hotărâre judecătorească de condamnare numai pe considerente care ţin de conduita condamnatului, expresie a efectivităţii justiţiei penale, şi cel al respectării demnităţii umane, afectându-se, astfel, echilibrul sensibil existent între interesele statului şi cele ale societăţii.

Download (PDF, Unknown)