„Câţi oameni se trezesc dimineaţa cu speranța că …?
Şi câţi ştiu că atunci când speră o fac pe propria răspundere?
Şi, mai ales, câţi ştiu gestiona decepţia provocată de ceea ce patetic numim «năruirea speranţelor»?
(Radu Afrim)
Joi la ora 18:00, Teatrul Odeon va difuza online spectacolul „Câtă speranță” de Hanoch Levin, în regia lui Radu Afrim (data premierei: 13 februarie 2010 ⎪durata spectacolului: 2h 30′).
Spectacolul va fi transmis prin live streaming pe pagina de Facebook și pe canalul de YouTube ale Teatrului Odeon și va fi disponibil online până duminică, 21 iunie, ora 24:00.
„Câtă speranță” de Hanoch Levin
(20 de tripuri deep)
„Cum mi-am întâlnit soțul”⎪„Ușor ca fulgul”⎪ „Magicianul”⎪ „Geneza”⎪ „Potustria”⎪ „Călătorie organizată”⎪ „Șeful de Stat Major al armatei chineze”⎪ „Soțul care se micșorează”⎪ „În fața ușii”⎪ „Hot Dog”⎪ „Dezbatere existențială”⎪ „Intermezzo”⎪ „Dac-aș fi tu”⎪ „Marea angoasă”⎪ „După 30 de ani”⎪ „Pălăria care se transformă-n sacoșă”⎪ „Câtă speranță la final”
Regia: Radu Afrim
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Muzica: Vlaicu Golcea (soundtracks)
Coregrafia: István Téglás
Video: Laura Iancu
Traducerea: Doru Mareș
Distribuția: Dorina Lazăr, Ionel Mihăilescu, Virginia Rogin, Antoaneta Zaharia, Gabriel Spahiu, Rodica Mandache, Pavel Bartoș, Liana Mărgineanu, Călin Stanciu Jr., István Téglás, Nicoleta Lefter
Hanoch Levin este, conform opiniei generale, cel mai mare dramaturg din Israel.
S-a născut la Tel Aviv în 1943 și a studiat la Universitatea din Tel Aviv. Opera sa include comedii, tragedii și cabarete satirice, pe care, majoritar, le-a regizat singur. A primit numeroase premii de teatru atât în Israel, cât și în străinătate, iar piesele sale au fost puse în scenă în întreaga lume. În timpul vieții sale a compus șaizeci și trei de piese și a regizat douăzeci și două dintre ele. Piesele sale, tratând teme universale care depășesc în mare parte realitățile israeliene sau evreiești, au fost traduse în peste douăzeci de limbi. În plus, a publicat cinci cărți de nuvele și poezii și o carte pentru copii.
„Felul lui Hanoch Levin de a spune poveşti cu şi despre oameni este, pentru mine, inconfundabil. Există şi ceva absurd, şi ceva cu tâlc, şi un soi de ficţiune, şi o realitate acută. Amestecul este, deseori, halucinant. Hanoch Levin ştie să alcătuiască proporţia exactă între sâmbure şi înveliş. Între pilda poveştii şi drumul către ea. Ordinarul se transformă în extraordinar printr-o singură picătură strecurată în compoziţia unei replici sau a unei situaţii. Brusc, simţi cum se face un salt de la planul linear la unul polivalent, de la o situaţie clară, obişnuită, des întâlnită, la o stare onirică, excepţională, ambiguă şi misterioasă. Aşa cum se poate petrece, uneori, în viaţă. Aşa cum un detaliu devine semnificativ pentru un întreg pe care îl redefineşte. Cred că scriiturii lui Hanoch Levin, tipului său de fantastic pe muchie de cuţit, felului de a observa oamenii se potriveşte cu adevărat un artist ca Radu Afrim.”
(Marina Constantinescu – „În faţa şi în spatele uşilor” – Romania Literară)
„Oamenii din cele 20 de texte scurte pe care le-am ales nu cer mult. Unul speră să-şi găsească un tovarăş care să-l însoţească în fabuloasa călătorie pe trecerea de pietoni, altul speră să-şi vadă nevasta în lada neagră plină de diamante înşelătoare a magicianului, o actriţă speră să înveţe un cântec până la capăt fără să falseze sau să danseze bossa nova «cu toate mişcările», altul speră cu toată fiinţa să primească o pălărie blue, care provine din capătul Australiei, o profesoară de geografie speră să convingă lumea că Pământul e plat şi chiar reuşeşte, un visător speră ca vânzătoarea de hot dog să se transforme în Caroline de Monaco, un exaltat speră să intre în pielea unui bărbat doar pentru a atinge sânii soţiei acestuia, o femeie «vrea o schimbare / viaţa mea e o ratare», un bărbat speră să îşi recupereze portmoneul uitat la o fostă iubită în urmă cu câteva decenii.
Şi-apoi câtă speranţă a intrat (şi a ieşit) cândva pe uşile din decorul nostru… uşi luate de la case demolate. La asta v-aş ruga să vă gândiţi când nu se vorbeşte în scenă…”
(Radu Afrim)
„«Câtă speranță» este un spectacol – etalon al onirismului afrimian. Cele 20 de tripuri deep, (de fapt, sunt 19, unul a căzut la «montaj») sunt scheciuri de Hanoch Levin, publicate în două volume, «Que d’espoir» şi «Douce vengeance et autres sketches», pe care regizorul le sublimează într-un dream-cabaret cu câteva intermezzo-uri care se constituie ele însele, fiecare, într-un «trip» (cum este Kashtrabranka, diva orientală care are două numere de cântat / dansat). Afrimul realizează un spectacol secvenţial, unit de ciudăţenia textelor şi a personajelor care «alunecă» derutant dintr-un moment în altul, uneori trecând pur şi simplu prin scenă în apariţii de neuitat precum soţul care plimbă într-un cărucior jumătate din trupul soţiei, tăiat de magician.”
(Oana Stoica – „The imaginarium of doctor Afrimus – «Câtă speranță»”- LiterNet)
„Radu Afrim are la dispoziție totul și își permite totul, în «Câtă speranță». Afrim a lucrat cu cea mai bună trupă din București, cu actori dispuși să experimenteze și să meargă foarte departe alături de regizorul în care cred.
Regizorul a construit acest spectacol dintr-o poziție care îi dă voie întotdeauna să întoarcă pe dos teatrul – cea de orchestrator multipremiat. Este un unghi din care își permite să riște. Apoi, Afrim mai are la îndemână un lucru deloc de neglijat: curajul său. Cu un text adaptat și care sună foarte bine pe românește, Radu Afrim aruncă publicul în mai multe universuri paralele. Jocul fanteziei sale este total. Personajele vorbesc colorat, se îmbracă țipător, comunică cifrat, înțelegându-se perfect și își creează propriile momente de glorie, din care ies mai mereu cu demnitatea netăiată.”
(Dan Boicea – „Adevărul”)
„Este un spectacol în care regăsim afrimismul în toată complexitatea lui: personajele cu identități incerte, simboluri și metafore animaliere, song-uri halucinante, costume kitsch și stări extreme ale unor conștiințe confuze. Este un spectacol cu de toate, cu tot ce înseamnă Radu Afrim în materie de teatru, cu bune și cu rele.”
(Alexandru Bumbas – „Yorick”)
